Nu mă uit la știri; pentru că am învățat în timp cât e de important să alegi conștient cu ce îți hrănești mintea, dar auzind în jur vorbindu-se de crima comisă de acei adolescenți din Timiș, am hotărât să caut informații, iar mintea mi s-a dus instant la anii în care lucram pe secția de Psihiatrie.

De multe ori oameni din jur mă întrebau dacă îmi este frică să lucrez acolo și sincer nu mi-am pus problema fricii (pentru că pe secție de acuți nu sunt “nebuni” cum zice lumea. Sunt oameni în durere), nu m-am temut până’ntr-o zi când s-a întâmplat.

Ma pregăteam sa inchei discuția cu un pacient cand aud zgomote pe coridor...

Ton ridicat, strigate, înjurături... vulgarități.
Numele meu pus lângă cuvinte greu de reprodus.
În fața mea, “minunea”.
Deși venea însoțit de supraveghetor, sistemul meu nervos trăgea semnale de alarmă.
În viața mea nu am simțit un asemenea nivel de furie și ură într-un om.

Mă bucuram cǎ e biroul între noi. Mi-am încheiat halatul până-n gât și respiram numărând în gând în încercarea de a-mi păstra calmul.

Era greu.

Omul respira urǎ și agresivitate prin toți porii și vorbele lui cădeau greu.

Amenință că nu uitǎ fețe și că orașul e mic.

O parte din mine simțea frică;

O alta simțea disperare, dar părea disperarea omului care simte că nu are cum să se apere altfel decât scoțând colții... mârâind si mușcând tot ce prinde;

Nu era disperarea mea... era a lui.

Știam că nu are ce să îmi facă. Și o știa și el.

E greu sa primești hate gratuit și să nu ripostezi. Mai ales când mintea îți livrează sarcasm pe bandă rulantă si știi că poți să-l închizi din câteva cuvinte.
Dar la ce bun? Am in față mea un om.
Un om care suferă, deși nu vede asta.

Așa că am tăcut. Și în timp ce tăceam am aplicat toate tehnicile de autoreglare pe care le știam.

Că doar la teorie stăteam bine.
Știam că sistemul nervos se reglează prin coreglare, iar dacă intram în povestea lui pierdeam amândoi.

Tăcerea și calmul până la urmă l-au dezarmat. N-a mai avut ce spune și-a ieșit.

A doua zi, mă întreabă pe coridor dacă poate vorbi ceva cu mine…

Ezit.

Nu e cu supraveghetor. Dar mă trezesc continuându-mi drumul cu el pe lângă mine și îl întreb dacă a dormit.
Începe să îmi povestească … și într-o oră și jumătate își povestește viața lui.

Am înțeles atunci cum se formează un om ca el.
Iar de atunci am mai văzut câteva zeci.

Povestea lui nu e doar despre ură și violență. E despre traumă în forma ei cea brută.

E despre o dinamică interioară care produce moarte — în oameni, în relații și în societate.
Totul începe cu fracturarea identității, iar asta se întâmplă mult mai devreme decât ne-așteptăm. Chiar în perioada care ar trebui să o formeze.

Trauma prin definiție produce fractură, fragmentare, rănirea unui Sine care ar avea nevoie să fie întreg.

Ce se rupe?

• Se rupe încrederea în atașament, acel loc în care pot exista în siguranță - iar asta aduce neîncredere în sine, în oameni și în viață.
• Se rupe relația de încredere cu Sursa
• Siguranța existențială - încrederea că „am un loc” și merit să exist
• Capacitatea de a exista fără să mă compar sau să îmi dovedesc valoarea.

Ruptura aduce cu sine un mesaj implicit: “locul meu nu mai e sigur”, iar din acel moment, totul devine amenințare.

Omul pe care îl aveam în față nu amenința din prea multă încredere ce-avea în el, ci din rușinea unei existențe care l-a împins de mic la mărginimea socială.
Un puști care a simțit de mic că nu e invitat să joace “în hora lumii” și un anturaj de “băieți mari” care l-au folosit, l-au înjosit, l-au umilit în moduri greu de imaginat; “Băieții mari” care spera să-l protejeze l-au învățat că orice poziție de vulnerabilitate e pericol și el poate supraviețui (la propriu) doar arătându-și colții și rămânând deasupra.

Resping ca să nu fiu respins,
Manipulez ca să n-apuc să fiu manipulat,
Rănesc să nu ajung să fiu eu cel rănit.

Aroganța și mândria lui nu vin din încredere, ci e o hiper-compensare traumatică.

Când siguranța se rupe, mintea înțelege: “Nu voi mai depinde de nimeni”, “Nu voi mai cere, voi lua”, „Nu voi mai fi vulnerabil, voi exploata vulnerabilitatea celuilalt pentru că asta îți dă putere în lumea asta.”

Iar omul nostru a făcut multe ca să câștige respect și putere. (În van)

Când sinele e fragmentat, când lumea e o junglă în care supraviețuiește cine e mai de temut, respectul înseamnă să trezești în altul atât de multă frică încât să nu îndrăznească să te privească în ochi.
Totul începe cu credința ca lumea e ostilă în esență, că nu am unde să mă duc să fiu în siguranță, iar dacă nu atac, sunt atacat.
La care se adaugă deșertul emoțional în care nu e nimeni lângă mine să mă ajute să duc durerea pe care o simt în suflet.
E mare și apasă greu și nu pot să stau singur cu ea, așa ca pot să o diger doar dacă o proiectez în exteriorul meu.

Provoc durere pentru că-n mod paradoxal m-ajută să evadez din propria-mi durere.

În deșertul emoțional și relațional în care trăiesc, abundența nu există nici ca idee, cu atât mai puțin ca realitate.
Abundența nu e ceva ce pot avea. Trebuie să o iau de la cel ce o are.
Indiferent ca e inocență, bucurie, senin, încredere sau că e respect, statut sau bunuri materiale.
Abundența ta râcâie în lipsa mea percepută.
Tu ai ceva ce eu nici nu pot concepe să am vreodată.

În acest sol “fertil” încolțește invidia.
Nu ca emoție inocentă, ci ca o carie care roade tot în interior.

Trauma îmi urlă în ureche: „Ceva esențial mi-a fost luat. Ceva ce eu meritam să am și îmi doresc”, „celălalt are ceva ce eu nu pot avea, deși durerea mea mă-ndreptățește s-o primesc”; „Dacă nu recâștig, dispar.”
Aici invidia nu e simplu „vreau ce ai tu” , ci „existența ta, prin tot ce ai și ești îmi confirmă pierderea, eșecul, lipsa.”

De aceea invidia este atât de violentă psihic.
Cel invidiat devine declanșator de durere, nu doar rival.

Privind la ce ai tu sunt nevoit să mă confrunt cu toate lipsurile pe care eu a trebuit să mă conving că sunt normale în viață.
Dar invidia ucide.
Ucide reputație, ucide bucurie, ucide sufletul și uneori chiar viața.

Cruzimea dă senzație de putere.
Dominarea dă iluzie de siguranță.
Distrugerea dă o pauză temporară de la durere.

Durerea când nu e ținută și văzută de o prezență sigură are o tendință clară: externalizează durerea.
Ce nu poate fi simțit: e proiectat, atacat și distrus.
Omul nostru ajunsese așa pentru ca nu își suporta:

• propria pierdere
• propria neputință
• propria dependență

Așa că mută conflictul în afara lui.
Moartea în acest context apare ca o anulare a celuilalt, ca o distrugere a relației sau ca o sabotare a vieții.

Criminalul în sensul lui psihologic nu omoară omul, ci legătura.
Antisocialul apare așadar ca omul care s-a simțit atât de umilit și nedreptățit de socialul care trebuia să îl formeze și să îl securizeze, încât se întoarce cu totul împotriva lui.
Refuză dependența, refuză vulnerabilitatea, empatia, conexiunea pentru ca în esență refuză contactul cu propria-i durere.

Durerea de a nu le fi avut când l-a durut.

Dar refuzând să ne vedem durerea, o vom perpetua fără urmă de remușcare.

Drogurile? Alcoolul? Nu fac decât să mă ajute să mă rup de mine.
Să-mi dea ”curaj” să intru în acest social pe care îl percep terifiant.

Nu pot conține nici vinovăția nu pentru că nu am o conștiință, ci pentru că o înăbuș. De ce?
Pentru că fix acea conștiință ar redeschide rana.

Invidia în sensul acesta spune: “dacă tu trăiești, eu trebuie să accept ca mor”.
E greu de înțeles pentru un psihic întreg care nu vede viața altuia ca o amenințare;
Dar pentru un psihic traumatizat, existența altuia pare un furt din existența mea.
Agresiunea devine așadar soluție extremă pentru a opri durerea.

Ce vreau să înțelegem e că lentila traumei explică, dar nu absolvă de vină.
Pentru că dincolo de orice experiențe există o responsabilitate personală.

Există alegeri.
E drept că uneori trauma blurează capacitatea de a face alegeri raționale, dar la toți cei cu care am vorbit, am văzut alegerea.
A existat un moment în care au avut de ales:
Văd suferința și fac orice să nu o las să se propage (nu prin mine cel puțin), sau îmi închid ochii în fața ei, refuz să o simt în mine și să cer ajutor și îmi petrec restul vieții simțindu-mă viu și puternic doar când mă hrănesc din rănile pe care le produc în jurul meu.

Unii au formulat lucid dorința lor. Atât de clar încât nu încape urmă de îndoială.
Viața lor are sens doar când suferă și ceilalți măcar la fel de mult ca ei.
În viața lor, invidia le-a arătat ce au pierdut.
Mândria i-a convins că nu mai au nevoie de nimeni.
Trauma neintegrată i-a împins să distrugă vieți ca să nu-și simtă propria moarte interioară.

Asta se întâmplă când în loc de vindecare alegem control.
Și da — același mecanism stă la baza oricărui comportament care ucide relații.

Când durerea nu poate fi plânsă, ea este provocată altora.

Există speranță; dar totul începe cu a ne privi durerea în ochi și a decide odată pentru totdeauna că ea se oprește la mine. Că dacă eu am suferit, știu cum se simte și din iubire pentru cel de lângă mine aleg să nu îl fac să treacă prin ce-am trecut și eu.
E greu? Ușor...?
Ușor nu e. Dar merită tot efortul din lume. Asta promit.